Cu un PEV în delegație și câteva gânduri despre Moldova și noi

Ce e rău în a îmbina utilul cu plăcutul? De ce lumea se ascunde când face asta și de ce este văzută ca pe ceva la limita legalității și, mai rău, chiar excentric?

Am fost în Republica Moldova în delegație, timp de o săptămână. A fost prima mea vizită acolo.

Așa că mi-am pus în portbagajul mașinii de serviciu trotineta electrică cu range scăzut la maxim 17 km din cauza uzurii bateriei (primele serii de Xiaomi M365 - late 2017).

Am fost entuziasmat sincer să călătoresc în interes de serviciu în Republica Moldova. A fost o experiență inedită pentru că mi-a deschis conștientul către anumite păreri pe care nu știam că le am.

Iar trotineta m-a ajutat să înțeleg mai multe din Chișinău și situația Moldovei decât aș fi putut cu mașina, de exemplu.

În prima zi pur și simplu mi-era rușine că vorbesc românește. Desigur, cu accent de bucureștean, toată lumea mă identifica „străin” din România... Dar era un mix de sentiment între faptul ca dacă vorbesc își dau seama imediat că nu-s de acolo și deci oricum o să mă trateze diferit față de unul „de-ai lor”, pe de altă parte mi-era să nu dau de oameni care să nu mă înțeleagă și să-mi răspundă în rusă. Faptul că sunt self-conscious despre asta este o problemă personală cu care cu siguranță se confrunta mulți, iar eu unul sper să o rezolv treptat.

M-am bucurat ca am avut posibilitatea sa observ modul de interacțiune al moldovenilor între ei, pentru că mi se pare foarte interesant din prisma faptului că poți să sustragi multă informație istorică.

Limba principală, la care cei mai mulți dintre ei apelează dintr-un sentiment de lejeritate, în care se comunică atât verbal cât și scris, este rusa.

Mi se pare că cine a creat/modificat limba rusă modernă, a făcut o treabă bună în a crea fundația unui instrument complex de acaparare culturală, făcând-o mai ușoară decât varianta veche (scos litere care păreau redundante sau elitiste 😲, gramatică simplificată etc)

Am senzația că noi românii am renunțat la noi românii de peste Prut fără niciun fel de angoasă. Dacă eu simt asta, care sunt doar jumătate român, mă întreb cum se simte fiecare român din România când știe că nu mai devreme de acu o generație i-am lăsat pe ai noștri singuri în invazia, ideologică și politică în principal, care a avut loc după al doilea război mondial. Știu că și noi a trebuit să ducem luptele noastre, dar în pana mea, nu doar că i-am lăsat singuri, dar i-am oferit pe-ai noștri mult prea ușor, ca să ne fie nouă un pic mai bine, în loc să-i considerăm ca parte integrantă a luptelor noastre! A fost cu premeditare, soarta Moldovenilor de azi a fost dictată nu doar de deciziile rusiei, cât și ale fiecărui român de atunci. Inacțiunea e o decizie (cu ale căror repercusiuni mă lupt în fiecare zi)!  Am permis și încurajat, ca unică soluție să ne fie nouă bine, ca același popor ca noi să fie tratat ca și cobai în experimentul rusiei de a crea zone tampon. Aceste zone tampon sunt de diferite grade de impact, România fiind la periferie (dar nu chiar ultima) iar Moldova la mijloc, în carne, iar Ucraina ultimul bastion vital: scheletul întregii strategii pe flancul vestic, dacă mi se permite.

Limba ca instrument politic este un lucru odios

Limba ar trebui lăsată și încurajată să-și facă de cap ca un izvor care-și face loc până devine râu. Asta pentru că limba este un izvor de abilități de comunicare a cărui pungă freatică este formată din tot ce au reprezentant strămoșii locului în care se vorbește. Limba, precum pământul (de unde izvorăște de altfel), ne definește, ne modelează, ne dă sentiment de apartenență și câte și mai câte, nu vreau să scriu exhaustiv, cum tind să fac..

Controlul limbii de către un singur grup de oameni (care nu au fost aleși de către popor să îngrijească ca un protector al naturii limba ce le-a fost dată) face ca râul să fie otrăvit sau măcar contra-naturii. Deci controlul limbii este de fapt o tactică de război medievală (sau în ce epocă s-a obișnuit otrăvirea fântânilor..) și ar trebui să fi fost oprită deja în majoritatea locurilor lumii de atâtea generații.

Această mare putere a limbii ca instrument ideologic și politic vine de la faptul că o poți exercita în perioada cea mai vulnerabilă a unui om: copilăria.

Nu condamn generațiile trecute că nu au luptat altfel pentru limba lor, așa cum nu-i condamn nici pe moldoveni că au renunțat la aceasta. Cel mai probabil și noi am fi făcut la fel. Fiecare generație e rodul generațiilor trecute, deci e ușor de disipat responsabilitatea și de negăsit un unic responsabil în nimic.

Moldova nu spune, dar moldova se simte abandonată de românia

Si pe buna dreptate!

Așa că moldovenii nu sunt de condamnat pentru deciziile de după renunțarea noastră la ei așa de ușor doar pentru că erau peste un râu care părea o graniță suficient de ușor de apărat și administrat. Pentru că oamenii se adaptează realităților în care trăiesc astfel încât să poată trăi. Adaptabilitatea este una din abilitățile principale care ne-au făcut pe noi oamenii să ajungem să fim oameni.

Tocmai pentru că i-am lăsat la greu pentru a ne fi mai bine nouă, nu mai avem niciun drept să exprimăm unilateral vreo dorință de unificare. Aceasta trebuie să vină exclusiv de la ei. Tot ce putem face noi românii de peste Prut spre vest (si noi tot români de peste Prut le suntem lor) este să ne deschidem inimile, să avem atenția îndreptată și spre ei astfel încât să observăm orice gest care ar reprezenta un început de iertare din partea lor, astfel încât, într-o bună zi, să acționăm la unison ca un singur popor în deplină armonie cu vecinii lui.

Partea amuzantă este că, în weekendul de dinaintea delegației, mi s-a rupt un șurub la sistemul de pliere de la trotinetă și n-a fost neam să găsesc undeva deschis și care să aibă în stoc șurubul. Așa că primele 3 zile m-am plimbat noaptea cu trotineta la care trebuia să mă opresc din 5 în 7 minute să bag înapoi ambele părți ale șurubului rupt care mereu tindeau să cadă din cauza vibrațiilor inerente. Sistemul de pliere de la Xiaomi M365 & company (sunt multe branduri si modele care folosesc același principiu, cu diverse implementări) este unul destul de complicat și fragil, trebuie să-l tot reglezi și mie cel puțin mi se pare complicat să înțeleg că dacă strâng un anumit șurub asta se reflectă într-un fel anume în comportamentul sistemului de pliere.

În astea 3 zile de mers cu „șuruburile” bălăngănind în stânga și în dreapta am tot căutat să-mi repar trotineta în Moldova. Am găsit și un importator oficial Xiaomi care are și service. Numa' că „mieștieru” lucrează doar până la 18, ca și mine, și oricum nu le repară pe loc, le ia la el la service... (cu toate că se vedea că avea unu și acolo), și de venit mai vine săptămâna viitoare.

Am căutat pe olx-ul lor (999.md) oameni care repară și în cele din urmă am dat de Andrei. Andrei e român și e un tip grozav, care-și trăiește viața în proprii termeni, chiar daca a scris anunțul majoritar în rusă și a trebuit să-l traduc. A lucrat mulți ani la o vulcanizare până a început să circule cu trotineta electrică, pentru ca i s-a părut că îi conferă libertate fără costuri și dureri de cap prea mari, și ,cum este super priceput mecanic, a început să-și desfacă singur trotineta, să o repare, apoi la prieteni și tot așa până a devenit job-ul lui principal. Acest PEV, trotineta electrică, i-a schimbat viata lui Andrei, comunitatea de trotinetiști de la ei fiind cum era și cea din România acum 3-4 ani: în creștere, cam cum e acum comunitatea de EUCiști din România.

Fiind prins de febra curentului monociclist, i-am prezentat lui Andrei această nouă soluție de transport, de care Andrei mai auzise și știa câte ceva despre ea.

„Multă electronică și prea puține de stricat la ele mecanic”

I-am zis că nu cred si că ar avea suficiente la ce să lucreze la monociclurile electrice, zicând asta cu o siguranță d-aia mare, care vine doar atunci când ești doxă de youtube pe tema asta.

Nu cred că am reușit să-i implantez sămânța EUCurilor...

Dar el a reușit să-mi repare trotineta, renunțând complet la sistemul de pliere și având acum o trotinetă care stă la fel de dreaptă ca cele de închiriat.

Andrei e român, cu nume de familie românesc, cu părinți și bunici români. Limba lui principală de vorbit și scris este rusa. Doar cu o anumită persoană din familie vorbește română. Trăiască persoana! :)

M-am bucurat așa tare că Andrei a acceptat să mă ajute în seara aia, care a adaptat trotineta și montat noul sistem de pliere în miez de noapte. Am ajuns la el pe la 22:30 și am plecat la ~00. Andrei mi-a dat posibilitatea să mă bucur din nou, la adevărata valoare pe care un PEV de tip trotinetă poate să o ofere, de plimbările în noapte cu trotineta prin Chișinău.

Multumesc Andrei!

Trecând sau staționând pe lângă oameni, am observat că majoritar se vorbește rusă dar doar in proporție de 60-68%, cam așa. Se aude româna din multe guri, dar nu suficiente, mai ales când te gândești că din cei 60-68% majoritatea e română. Este un sentiment apăsător și trist să vezi consecințele inacțiunii noastre de acu câțiva zeci de ani. Dar măcar e un sentiment. Ceea ce e excelent în această veche lume de până în pandemie, în care parcă încercam din răsputeri cu toții să ignorăm orice sentiment mai apăsător, mai angoasist, pentru că, presupun eu pentru mine, mi-era groază de concluzii și deznodământul conștientizat.

Așa cum eu mă simt ca și cum am amânat atâtea lucruri în viața mea încât dacă mă apuc acum să le încep nu mai are niciun rost că nu am suficient timp să le duc la bun sfârșit pe toate, sunt sigur că așa se simte și societatea în care trăiesc. De mult prea multe ori viața mi-a demonstrat că nu sunt așa special și god-like precum copilul din mine se crede și că fiecare om de pe planetă are în mare aceleași trăiri ca și mine, la nivel micro care de fapt e macro. Pare ca suntem unu și refuzăm să ne uităm la celălalt ca și la noi pentru că ne e frică să nu-i vedem în ochi oglinda spre noi înșine. Si cred aici că mă refer mai degrabă la societatea globală, la fiecare om, nu al românului sau sirio-românului în particular.

Ignorance is bliss pentru că vine cu un sentiment eliberant de deresponsabilizare prin mutarea responsabilităților tale generațiilor viitoare.

Și ar fi cât de cât ok așa dacă te-ai uita superficial doar din prisma egoismului, care face parte din definiția noastră ca oameni și nu e de negat. Dar, printre responsabilitățile pe care le mutăm pe generațiile viitoare, sunt și responsabilități pe care degeaba le mutăm generațiilor viitoare pentru că nu o să apuce ele să schimbe nimic la acestea, cu toată presupusa lor bună intenție: responsabilitatea propriei vieți, existența ta, trăirea vieții tale. Si atunci, nu ar fi mai bine să ne străduim în fiecare zi să trăim viața noastră în bune condiții, echilibrate, care înseamnă de fapt condiții bune și echilibrate și pentru cel de lângă mine și pentru cel care-mi va lua locul când eu nu voi mai fi aici?

Câte alte generații trebuie să mai treacă pe pământ până să începem să acționam înspre echilibru? Mama natura a făcut o treabă excelentă în a ne da un exemplu de cum poți atinge echilibrul chiar dacă în tine sunt atât de multe... chestii diferite. Și în loc să ne depășim mentoru noi îl mătrășim.

Sunt desigur întrebări pe care mi le pun mie în legătură cu mine, nu cu noi, dar cum am ajuns la concluzia ca toți suntem un unu, am zis să mai împart din responsabilitate și altora 🤭. Cu obișnuința te dezveți greu...

Toată exprimarea de mai sus e licență poetică și nu agramatism, decât pe alocuri mai e presărat și un pic de d-ăla.

Paște luminat!