Pledoarie pentru monociclu electric, după 3000 de km de experiență

Mă simt ca Dorel cu dușul bucal atunci când explic cuiva care întreabă avantajele și dezavantajele unui monociclu electric.

Dușul bucal este unul din multele exemple în care tehnologia ne-a ajutat să  rezolvăm probleme avute din trecut dar și să suportam mai ușor viața foarte schimbată a unui om modern față de a unui om de acum 1000, 500, 100, 50, 30, 20, 10, 5, 4, 3, 2, 1 ani.

Însă această tehnologie benefică prezentată unui public nepregatit dar și de către un om nepregatit a fost respinsă fără drept de apel. Saionara Tenerife!

Ăsta sunt și eu acum cu monociclul electric, un om încă nepregatit care spune niște lucruri unui public încă nepregătit. Dar pregătirea trebuie să înceapă de undeva. Începe din a-mi acumula suficientă experiență de viață cât și de dat cu roata astfel încât să elimin o necunoscută din ecuație și să stiu să-mi aleg publicul.

Cum aleg publicul momentan? Când sunt față în față încep să răspund la întrebarea adresată și analizez viteza cu care nivelul de atenție și interes scade și aprofundez sau nu situația. Scriind mai departe cum pot io aici, cine renunță renunță, cine nu, ăla e publicul.

Mersul fără mâini - ăl mai natural dintre mersuri

Întotdeauna m-a fascinat deplasarea cu un vehicul fără mâini. Pe bicicletă am fost fluent încă de la BMX-ul mov de pe la 7-8-9 ani, cred că pe ăla (nu) mi-am facut mâna...

Atunci când schimbarea direcției vine din tot corpul, ca într-o simfonie de mușchi, parcă acea schimbare de direcție nu a fost o comandă dată prin intermediul membrelor exterioare ci o comandă dată prin gândire direct vehiculului. Asta pentru că la bicicletă, ca să iei curbe fără mâini, trebuie să te ajuți de tot corpul. Atunci când corpul lucrează în simfonie să te țină în echilibru, conexiunile nervilor care mențin echilibru par a fi de ultimă generație, față de viteza unor comenzi date prioritar prin intermediul membrelor inferioare și superioare. Desigur se poate ajunge la o viteza decentă și în al doilea caz, prin exercițiu nu mai ești conștient de fiecare dată când tragi de ambreiaj la o motocicletă, dar mâinile și picioarele sunt tot ocupate.

Nu te poți scărpina la fund în timp ce accelerezi pe o motocicletă, însă poți spera că sunt suficiente vibrațiile că să-ți treacă mâncărimea. În plus, cel mai chinuitor lucru pe o motocicletă sau bicicletă este să tragi pârț. Pe un EUC vin pârțurile și pleacă imediat, foarte natural, fara sa necesite vreo schimbare de poziție.

De ce simt nevoia să am mâinile libere atunci când merg pe un vehicul? Pentru că așa știe corpul meu că e natural să fie mâinile mele atunci când se deplasează. Când merg pe jos, mâinile-mi sunt libere, nu participă decât întru echilibru total al corpului la deplasarea mea și la nevoie le pot degreva de această mica responsabilitate, deoarece restul corpului are marjă de auto-compensare destul de mare până când e critică intervenția mâinilor pentru menținerea echilibrului, dupa cum exemplific in clipul de mai jos. De asemenea mă simt mult mai în siguranță știindu-mi mâinile libere și gata să-si preia funcția principală în caz de urgență. Aceea de a-mi amortiza căderea atât pe spate cât și pe față. Le-am experimentat pe amandouă pe un EUC. Mâinile libere si cu protectii de incheietura si geaca moto au fost vitale în limitarea daunelor doar la niste zgârieturi sau vânătăi.

Dacă noi ca ființe fizice nu ocupăm mult spațiu, de ce ar ocupa mijlocul nostru de transport de zeci de ori mai mult ca noi? Singurul motiv pentru care ar ocupa mai mult este dat de importanța și scopul deplasării. Nu de individ în sine.

De ce dorim să ne extindem comfortul din canapeaua de acasă și în momentul deplasărilor? Oare pentru că, dacă nu am avea confortul acela, nici nu ne-am gândi să facem acea deplasare? Atunci oare acea deplasare e necesară? Că dacă ar fi necesară ai face-o cu orice, nu? Că ești nevoit...

Am început să-mi gândesc fiecare plecare cu mașina, dacă are vreo importanță în viața mea și dacă e necesară. Înca îmi mai permit să o iau să ies la plimbare sau la muncă atunci când altfel nu aș fi în stare. Mai ales în sezonul rece. Dar mă simt vinovat mereu când sunt conștient de motorul ăla mergând și scoțând poluare în mijlocul orașului, unde e crescută majoritatea generației viitoare.

Mă aud în gând cerându-mi scuze copiiilor pentru poluarea pe care am creat-o și încă o creez eu, generatia mea, si generatiile trecute.

De asemenea a te deplasa în trafic cu mașina nu creează nicio plăcere în afara celei pe care o ai și pe canapea, și anume de a sta pe canapea tolănit, a îți relaxa anumiți mușchi. Dar asta pot face și acasă și am și mâinile libere și neatenția mea în fața televizorului nu-mi poate cauza decât mie moartea.

 Până la vehiculele electrice am mers în fiecare an cu bicicleta atunci când s-a putut dar nu suficient de mult. Nu-mi plăcea că trebuia să o leg și să am grija ei, daca era prea cald transpiram și aveam nevoie de măcar un prosop la mine când ajungeam la destinație, cu toate că nu sunt genul care transpiră abundent. Dar cu toate inconvenientele, bicicleta e un mijloc de transport superb, care creeaza si ea o comuniune cu biciclețul. M-a trecut prin multe momente dificile pentru cine am fost eu. Practic cu ea m-am deplasat în depresiile mele din liceu și facultate și m-a ajutat enorm în a le face față.

Monociclul electric ca mijloc de transport personal și de recreere

Mi-am recitit întâi primele impresii despre deplasarea cu un monociclu electric.

Tot ce am scris acolo încă cred.

De atunci am căzut de 4 ori cu monociclul. Cu cel vechi, fără suspensie. La 3 căderi m-au luat prin surprindere denivelările din asfalt la care nu am fost atent. Dacă eram pe monociclul cu suspensie de acum cred că doar o căzătură din trei aș fi dus-o până la capăt.

În afară de una, fiecare căzătură a fost cauzată de neatenție și nu din cauza tehnologiei (mai precis neatentia mea in a notifica valurile de asfalt create de autobuze si alte masini grele). Ultima căzătură cu fosta roata a fost o combinație între neadaptarea cererilor mele de la roată cu starea bateriei din acel moment. Practic mi-a dat cut-off în accelerație puternică fără să-mi dea timp de răgaz să frânez după avertizarea sonoră pe care o face, asta la sub 24-25% baterie. Teoretic roțile bipaie ba la o viteză anume ba dupa ce depașești 80% din puterea pe care roata o are disponibila la momentul acela (în funcție de voltajul bateriei, deci al încărcării și de ce poate să facă motorul cu puterea disponibilă). În cazul căzăturii mele o fost bip-bip-poc. Eram full echipat dar tot am avut o zgârietură, m-a durât talpa căci după ce s-a oprit am reușit să pun talpa jos dar cu putere și apoi am căzut făcând slide.

Roata, ca și celelalte vehicule, nu e făcută să te deplasezi cu ea constant la limita puterii ei. Știu că noi românii avem o aversiune la acul turometrului aproape de limita de turație impusă artificial de producator ca sa limiteze eventuale pagube aduse motorului la supraturație. La fel putem avea și față de roată și să respectăm limitele acesteia. Din păcate pe roată limita asta o înveți pe propria piele, care e cel mai bine să o avem sub un echipament de motocicleta.

Sinergia care se creeaza intre tehnologie si om este una care continua, se aprofundeaza, iar placerea folosirii rotii nu se diminueaza prea mult in timp. Din pacate in timp iti tot vin diverse frici gen ca cu cat mergi mai mult cu atat sunt mai mari sansele sa comiteti o greseala. Tu sau roata. Dar trebuie sa ne invingem aceasta frica prin dovada atentiei cu care mergem de fiecare data pe roata.

Pastrarea și mentinerea atentiei (si constientizarea cand nu iti poti mentine atentia) este cel mai important lucru cand mergi pe un PEV (Personal Electric Vehicle).